Carte în lucru –
„ Măreția unei meserii constă poate, mai presus de toate, în a uni oamenii ” – Antoine de Saint-Exupéry, Vânt, nisip și stele –
În cameră, aerul este condensat într-o tăcere care parcă îmi extinde ființa în spațiul luminat discret de veioză. Am cumpărat-o de la un târg, acum jumătate de an, pentru că mi-a plăcut scrisul caligrafiat frumos pe una din fețele ei.
Este noapte. Doar mici foșnete unduiesc din când în când în aer, asemenea gâzelor care ating rar oglinda unui lac cufundat în liniște.
Sunt plecat de peste patru ani… Chiar așa! E uimitor. M-am uitat acum pe calendar și mi-a venit să calculez: am ajuns aici prima dată pe doisprezece aprilie 2016. Astăzi, douăzeci și șase iulie 2020, se împlinesc exact patru ani, trei luni, două săptămâni și o zi. Ce mi-o fi venit să mă apuc de scris tocmai acum?! O fi și acesta un semn tainic că există ceva… acolo, undeva.. Ceva misterios și foarte subtil, care unește, pătrunde și ghidează întreaga noastră viață…
Mi-am propus să scriu, iar gândul mă poartă înapoi în perioada liceului, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
Îmi amintesc de acele momente, nu clar conturate în timp, dar de la care cu certitudine, pot spune că a început căutarea…
Era o zi obișnuită, cândva prin anii 1996 sau 1997. În sala mică a bibliotecii liceului, așezat la masa ovală din centru, răsfoiam câteva reviste, în timp ce gândurile și trăirile mă purtau într-un voiaj interior, spre ceva nou pentru mine. Lumea din jur, colegii de la școală și bibliotecara erau ca de obicei, în fundalul câmpului meu de percepție. Aveau doar forma unei încrengături de sentimente, gânduri și senzații neclare, care unduiau evanescent în lumea mea interioară. Totuși exista profund în ființa mea un focar ce emitea cu putere gânduri și emoții intense în această “ceață”. Apărea ca o intuiție simplă, dar profundă, o convingere puternică și rafinată, care părea fără cauză. Era într-un fel misterioasă și mobilizatoare.
Gândeam că se petrecea ceva cel puțin curios în societatea în care trăiam. În una din zilele trecute, văzusem la știrile de la Pro TV un reportaj despre un american care se mutase în România. Era o știre surprinzătoare, mai ales în contextul în care mulți români își doreau să plece tocmai în țara din care venea acel om. Pentru ei, America era simbolul libertății. Chiar și prezentatoarea știrilor vorbea despre subiect ca despre ceva ieșit din comun.
Acel bărbat, trecut de vârsta medie, pensionar, spunea că România este o țară specială și că își dorește să-și trăiască aici ultimii ani din viață. Nu reținusem numele americanului, însă știrea mă impresionase profund, lăsând o urmă în ființa mea. Era, deci, valoroasă această țară.
Îmi aminteam și câteva povești pe care le auzisem de-a lungul timpului de la prieteni sau le citisem prin reviste, despre locuri misterioase care îmi trezeau fascinația. Bisericile rupestre din Buzău, Sfinxul din Bucegi sau cetatea Histria aveau ceva unic, care îmi capta interesul. La fel și unii oameni deosebiți, precum Eminescu, Odobleja sau Coandă. De la timpurile istoriei străvechi, până la ultimele sute de ani și perioada contemporană, se contura în fața mea, licărind puțin câte puțin, o istorie bogată și plenară, dar lăsată parcă în umbra uitării, indiferenței și nepăsării.
Aflându-mă atunci în acea bibliotecă, într-un cadru intim și familiar, toate aceste amintiri au declanșat în mine o înțelegere profundă. A fost sclipirea, scânteia care avea să mă marcheze pentru tot restul vieții, devenind motorul căutărilor constante care au urmat de-a lungul anilor. În acea sclipire era un amestec de uimire și de aspirație către cunoașterea adevărului lucrurilor, însoțit de un impuls rafinat și subtil de a lupta pentru adevăr și dreptate într-o țară cufundată în suferință.
Aveam un sentiment, o intuiție, că oamenii deosebiți pe care îi descopeream, precum și conexiunile care îmi apăreau, erau moduri diferite de exprimare, ca o avanpremieră, a unui ceva imens, complet, profund, simplu și esențial, ascuns în profunzimea lucrurilor.
Am căutat să-mi traduc această intuiție, care se manifesta ca un sentiment plin de sens. Și astfel, am realizat că, dincolo de separările și diversitatea prin care noi, oamenii, privim lumea și ne trăim viața, există ceva care leagă lucrurile, ființele și multiplele aspecte ale vieții și societății. Am avut intuiția că unitatea este ceva fundamental.
Apoi, în zilele, săptămânile și anii care au urmat, am înțeles treptat tot mai multe lucruri. Am conștientizat simplitatea a ceea ce numim „unitate” și, în același timp, am descoperit complexitatea ei. Am observat, de asemenea, diversitatea formelor prin care această unitate se poate exprima.
Apoi am mai realizat că există ceva care intervine și blochează dezvoltarea firească, armonioasă a stărilor de unitate în cadrul societăților moderne. Am observat că mulți dintre oamenii deosebiți care există au un impact diminuat asupra societății, tocmai pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu apare o stare de unitate care să-i susțină în această direcție. Adesea, intervin cauze artificiale care perturbă mersul firesc al lucrurilor.
Totodată am început să descopăr în mine o aspirație, la început abia sesizabilă, de a ajuta la trezirea și formarea unor stări de unitate între oameni, pentru ca lumea să devină mai bună.
Apoi, am început să mă gândesc la realizarea unui proiect. Simțeam uneori foarte intens, că era necesar să acționez, dar nu știam cum. Îmi veneau în minte tot felul de idei: să fac o revistă în care să scriu iar oamenii să afle astfel despre ideile mele. Sau poate o televiziune.. ori un cenaclu. Mă gândeam că va apărea un nou curent de gândire, iar acesta va produce o transformare în societate.
De aceea, într-o altă zi, când acest gând crescuse și căuta moduri de a se manifesta, am mers din nou la biblioteca mică și cochetă și m-am adresat bibliotecarei. Aceasta era o femeie subțirică, cu tenul închis la culoare, mereu amabilă cu mine. Am întrebat-o dacă are dicționare în limbile vechi: ebraică, latină sau sanscrită. Mi-a indicat un raft din camera alăturată. Ideea mea era să găsesc, în acele limbi, un cuvânt cu rezonanță apropiată ideii de unitate, care să condenseze intuițiile pe care le aveam, să definească într-un mod generic acele idei, gânduri și impulsul de a acționa. Cred că acela a fost momentul în care proiectul meu a prins o primă formă, în substanța unui cuvânt…
Mureșan Marius Laurențiu
